Ieri am fost la o inmormantare. Sotul unei colege. O moarte fulgeratoare, neanuntata de nimic. Nepermis de tanar si foarte iubit. Un sot nemaipomenit. Si-un tata foarte mişto.
Cativa prieteni organizeaza o mica escapada cu bicicleta intr-o duminica dimineata; o provocare. Caldura si efortul sustinut, nedozat, se pare ca si-au spus cuvantul. La o oprire pentru a-si face pana la bicicleta simte ca i se face rau. Prietenii prinsesera deja un avans maricel… Suna la ambulanta, apoi isi suna sotia. Inca e, cumva, bine. Durere puternica in piept si-o amorteala in mana stanga. Simptome clare de pre-infarct sau mai rau… Prima ambulanta vine relativ tarziu, si neechipata. C-o asistenta sictirita si atat de lenta in miscari ca-ti vine, atunci cand asculti povestea, s-o impusti! (Inteleg ca e un scenariu relativ frecvent asta cu salvarea care ajunge tarziu, si intial insuficient dotata ). Pana cand ajunge a doua ambulanta, e deja prea tarziu. Si totusi medicii, brancardierii si cativa trecatori, in genunchi, alaturi iubita lui de-o viata, ii fac masaj cardiac timp de o ora. O bataie de inima, o singura bataie sa fi auzit! (Raman multi de „daca”. Daca prietenii erau cu el cand s-a intamplat, daca ambulanta ar fi fost prompta…)
Si uite-asa, pleaca o viata. Fara timp sa intelegi, aparent fara sens. Pana s-apuci sa te dezmeticesti, moartea se intampla. Intr-o duminica linistita de vara, de Sf. Petru. Dupa fix 25 de ani de casnicie. I s-a intamplat ei. I s-a intamplat lui Julian Barnes. Ni se intampla tuturor.
Atunci cand a iesit din biserica cel pentru ne-am strans toti acolo, a inceput sa se aplaude. Prima bataie a fost a fiului sau, de 23 ani. Toata lumea aplaudă. Simti un nod in gat, ti se umezesc ochii. O viata care se termina in aplauze trebuie sa fi fost traita de un om special. Un Om care o sa ramana, pentru cei dragi. In amintirile lor, in gandurile lor. Care n-o sa fie uitat prea usor.
***
Am plecat de la slujba de inmormantare cu umerii lasati si cu mintea golita de ganduri. Astea sunt momentele cand revezi, din nou, acele cateva lucruri care conteaza cu adevarat. Clipele obisnuite langa cei care te iubesc fara sa puna conditii, si fara de care viata ta ar fi searbada. Diminetile tihnite de weekend, cand casa e vraiste, cainele a maruntit te-miri-ce prin tot holul si suna ai tai ca…sunt pe drum! Pozele alea in trening, la iarba verde, cand tu esti cu parul nevopsit si lui i se vede burtica. Dar radeti, radeti cu gura pana la urechi. Sau seara aia cand veneai de la Bucuresti, plangand de sarea camesa de pe tine pentru c-ai ratat interviul. El conduce si tace, dar e acolo.
Mesele in familie, de ziua cuiva, cand imi traiau toti bunicii, cu tuica in pahare mici inainte de ciorba si cu tort, obligatoriu de casa. Cu muzica si voie buna. Verile cand ma opream la Bica acasa pentru limonada rece, pentru prajitura cu magiun si pentru zambetul ei, cel mai cald si mai bun din toata lumea.
Se spune ca atunci cand, dupa o casnicie lunga, unul dintre cei doi se prapadeste, momentele de care-si aduce aminte si de care-i e dor celuilalt sunt cele banale, rutina dulceaga de zi cu zi. Nu vacantele exotice, nu petrecerile zgomotoase, ci felul in care ungeau marmelada pe paine, dimineata. Plimbarea in parc. Emisiunea preferata. Mersul la piata, vineri la amiaza.
Restul e bullshit. Toata zbaterea, creditele bancare, deadline-urile spre care alergi, relatiile toxice de care tii cu dintii. Tot ce vrei sa “ai”. Tot ce vrei sa bifezi pentru ca “asa trebuie”. Pentru c-asa cred altii. Pentru ca da bine. Nu pentru ca vrei tu cu adevarat.
—–
Cum poti sa celebrezi viata? Cat de des iti aduci aminte sa le spui te iubesc celor de langa tine? Din toata inima, privindu-i in ochi. Cat de des ii iei in brate?
De cate ori te abtii sa nu-l urechesti pe ala mic cand te calca pe nervi, cu buna stiinta? De cate ori nu te repezi pe singurul loc ramas liber, in parcare la supermarket, de parca viata ta ar depinde de asta? (Eu mai fac asta). Cat de des te enervezi in trafic si claxonezi ca apucatul atunci cand ai dreptate? De cate ori te iei de colega’ aia care tot timpul preda raportul tarziu ?! De cate ori multumesti? Respiri? Te opresti sa fii recunoscator? Sa te bucuri ca esti, pur si simplu.
Pretuieste ceea ce ai. Fii recunoscator. Iubeste. Si mai relaxeaza-te, fir-ar sa fie.